Skip to content

Sfinţii din biserici, lăsaţi in calea apelor

04/12/2009

In 1962, două sate şi patru cătune din Valea Cernei au fost strămutate pe dealul Iuba. Cu morţii şi cu viii. 800 de oameni s-au retras din calea apelor. Şi-au luat cu ei cărămizile din ziduri, scăndurile din gard şi crucile morţilor. Sfinţii de pe pereţii bisericilor au rămas sub ape. Altarele au fost cumpărate de comunişti şi apoi distruse. Două dintre biserici, cea din Cinciş şi cea din Cerna, au fost demolate. Celelalte două sunt in ruină pe malul lacului de acumulare Cinciş.

Strămutaţii sunt alt fel de sinistraţi. Nu voia lui Dumnezeu le-a schimbat viaţa, ci Partidul Comunist Romăn printr-o decizie. Luată de cei de sus, care-au nesocotit rănduiala lui Dumnezeu. Strămutaţii n-au cum să uite asta. Şi-au lăsat sub ape jumătate din viaţa lor. Amintirile. Şi bisericile, pe care n-au avut cum să le care cu spatele pe deal. Altarele au fost cumpărate de comunişti şi apoi distruse.

Fiecare pas inainte este ca o caznă pentru el. Inaintăm cu greu printre urzicile inalte pănă la umăr şi roiurile de ţănţari de pe malul lacului. Pe alocuri, unde apa a inghiţit pămăntul, singura cale e buza dealului abrupt. Sărind peste buştenii căzuţi la pămănt. Imbrăcat in reverendă, cu pantofi in picioare, părintele nu se dă bătut. Deşi, adesea, il simt că abia mai are aer să respire. Mergem, la coada lacului Cinciş, preţ de vreo trei kilometri, spre ruinele uneia dintre biserici. „Nu se mai poate inainta”, anunţă uneori cel care merge in faţa grupului. „Ba trebuie să se poată, cum nu?”, se indărjeşte preotul. Nu-i inţeleg incăpăţănarea. Şi nici dezamăgirea care-l cuprinde cănd descoperim că nu mai avem pe unde merge, in faţa unui perete vertical de piatră ce se inalţă din apă. Şi abia pe malul celălalt, cănd vedem că ne mai despărţeau doar căţiva paşi de ruinele bisericii, părintele de 82 de ani oftează. „Acolo am slujit eu…”

SISTEMATIZARE. E drama pe care au trăit-o 800 de oameni din Valea Cernei. Aici, despre unul care nu-i de-al locului se zice că e „venitură”. In satul nou Cinciş-Cerna, toţi sunt „venituri”. S-au născut şi-au trăit de vale, pe fundul lacului care a inghiţit 205 gospodării şi patru biserici.

In 1962, două sate şi patru cătune (Cinciş, Cerna, Plosca, Bălana, Moara Ungurului şi Baia Craiului) au fost strămutate pe dealul Iuba. Cu morţii şi cu viii. Oamenii şi-au luat cu ei cărămizile din ziduri, scăndurile din gard şi crucile morţilor. Sfinţii de pe pereţii bisericilor au rămas sub ape.

„De prin ’60 se auzise că o să se facă lac de acumulare. Pentru combinatul din Hunedoara. Dar in ’62 ne-au spus şi ne-am mutat din primăvară pănă-n toamnă”, işi aminteşte Tomescu Ioachim. Avea 25 de ani atunci, abia se insurase. „Nunta am făcut-o in satul vechi. Apoi, după un an, a trebuit să ne dărămăm casa. Vă daţi seama ce-a fost in sufletele noastre, eram familie tănără şi porneam in viaţă cu dărămarea casei…”

Partidul Comunist le-a dat maşini şi ajutorul armatei. Şi-au incărcat totul in remorci şi au urcat trei km pe deal. „La Iuba, căci asta a fost la inceput denumirea noii localităţi. Era aici un comandament de dirijare a lucrării, toată treaba a fost organizată. Apoi ne-au dat voie să cumpărăm ciment, cherestea şi ţiglă la preţ de stat. Am avut din ce, fiecare primise despăgubiri pe ce pierduse in vale. S-au luat, cel mai mult, şi 21.000 de lei, valoarea a trei Dacii pe vremea aceea.”

Noul sat a fost ridicat ca o matrice. Trei coloane, şase linii. Străzi inclinate pe panta dealului. Fiecare a primit 800 de metri pătraţi de teren, indiferent de suprafaţa gospodăriei pe care o avusese. Aritmetică de tip comunist. In satul sistematizat Cinciş-Cerna toţi deveniseră egali.

POZE. Ungur Ioachim avea 21 de ani şi abia plecase in armată. In prima permisie, cănd a venit acasă, la părinţi, şi-a găsit casa la pămănt. Ei erau in deal, cărau cărămizile. N-apucaseră să-i trimită scrisoare, să-i spună. „Casa era stricată şi eu m-am oprit in bucătărie. Priveam in jur, fără să pot inţelege ce s-a intămplat”, işi aminteşte bărbatul de 66 de ani.

Nici cei care au putut n-au priceput pe de-a-ntregul. Moartea unui om din sat a devenit legendă pentru Cinciş. Unii zic că Bran Mihuţ a fost printre cei care-au plecat din sat abia după ce au dat drumul la baraj. N-a fugit de tot. O parte din el a rămas acolo şi, cu o cameră de tractor, venea adesea pe apă, spre mijlocul lacului, acolo unde ştia că a fost odată gospodăria lui. Aşa a şi murit, inecat, pe drumul spre casă. Cei care nu vor să-şi plăngă de milă, lor şi lui Mihuţ, zic că „el, de fapt, se ducea să bea la Plosca, lăngă baraj”.

„Hm, eu nu ştiu ca Mihuţ să fi băut”, spune preoteoasa in timp ce intinde rufele pe o sărmă. „Dacă s-au impăcat oamenii cu ideea? Haideţi să vă spun ceva: mama mea, care avea 80 de ani atunci, s-a intors, in seara in care a plecat de tot din sat, pe mal şi a pus semne, nuiele, ca să vadă căt creşte apa. Plecase o dată cu ceilalţi, dar ce credeţi, s-a impăcat vreodată cu ideea?”

Preoteasa e născută şi crescută in vechiul Cinciş. Ultima nuntă care s-a făcut in biserica de sub ape a fost a ei. Avea 31 de ani in 1962. Apoi? Viaţa ei şi a celorlalţi strămutaţi e descrisă in lucrarea „Documentar privind satul Cinciş – judeţul Hunedoara” (1972). „Bărbaţii tineri işi procură constume (sic!) din magazinele de stat, femeile şi fetele de asemenea se imbracă cu fuste, alese după gust. Pe fizionomia lor nu se mai vede unda de tristeţe de altădată, răsul şi veselia ce se oglindesc in ochii tuturor, (sic!) exprimă bucuria şi satisfacţia vremurilor pe care le trăiesc, sub regimul nostru socialist, condus cu inţelepciune de adevăratul partid al celor ce muncesc, Partidul Comunist Romăn.”

Preoteasa are incă ochii-n lacrimi cănd işi aminteşte de strămutare. Deschide cartea la pagina 61 şi ne arată poza casei părinteşti pe care a dărămat-o atunci. „Neam de neamul omenirii să nu mai păţească asta!”, oftează ea. „Noi nu suntem aici, noi suntem incă acolo. Eu, de 45 de ani, nu m-am visat in somn niciodată in satul nou. Intotdeauna acolo, pe străzile care-au rămas sub ape.”

CINCI SECOLE.
In ’62, primii strămutaţi au fost morţii din cimitire. Cei care aveau cruci, cei care mai aveau rude. Cu slujbă, cu preot, oamenii i-au ingropat in deal. Cele patru biserici – trei ortodoxe şi una romano-catolică – au fost cumpărate, cu sate cu tot, de combinatul siderurgic, beneficiarul lacului. Apoi, au fost profanate. Pe biserica din Cinciş, monument istoric ce data de la 1448, s-au plătit 18.000 de lei. Casa Domnului a fost mai ieftină decăt o casă de om. Se spune că biserica fusese zidită de Iancu de Hunedoara şi că aici ar fi fost inmormăntată Elisabeta Mărgineanu, mama voievodului. In decembrie 1962, inainte de a fi distrusă, din biserică au fost salvate 10 icoane pe lemn şi 59 de lucrări in frescă. Pe una din fresce e portretul lui Iancu de Hunedoara, pe o alta – imaginea Castelului Corvineştilor. Biserica a fost demolată in 1972.

„Au fost atunci tratative intre Biserică şi autorităţi, işi aminteşte preotul Oprea Crăciun. O propunere era ca biserica să fie inălţată deasupra lacului. Alta – să fie izolată, in lac, cu ziduri de bitum. Practic, amăndouă variantele erau posibile. N-au avut suflet. Au oprit apa la baraj, au secat lacul şi au intrat cu tărnăcoapele in zidurile de piatră. Ştiu şi cine a hotărăt asta. Era secretar de partid la combinat. Căţiva ani mai tărziu, i-a murit soţia, tănără, de cancer. Şi, văzăndu-l indurerat, cu doi copii mici orfani, i-am zis „o să vezi, Dumnezeu o să te ajute!”. Mi-a răspuns: „Cum să mă ajute, părinte, dacă eu am dărămat biserica?”…

Din vechiul lăcaş de cult a mai rămas in Cincişul nou doar clopotul. După ce l-au adus in deal, l-au atărnat intr-un stejar şi-a rămas acolo, mut, mulţi ani, pănă au inălţat noua clopotniţă.

LUMINI ŞI UMBRE. A doua biserică ortodoxă demolată de comunişti a fost cea din Cerna. „Rămăsese in picioare, spune preotul, puteau să o cruţe, dar au pus-o la pămănt.” In coada lacului sunt ruinele celorlalte două biserici păngărite. In cea ortodoxă, la care veneau credincioşii din Baia Craiului şi Bălana, a slujit preotul Oprea Crăciun. Cănd apele lacului se retrag, se poate ajunge la ce-a mai rămas din ea. O biserică in care căndva s-a slujit Liturghia, s-au implinit botezuri şi nunţi şi Sfănta Impărtăşanie, prin altarul căreia inoată acum crapii şi ştiucile. „Cănd pot, mă duc acolo, să stau pe pietrele alea. Mă simt uşurat”, mărturiseşte preotul. La un kilometru de ea, pe acelaşi mal, e biserica romano-catolică din Baia Craiului. Singura cu zidurile intregi. 

Rămasă in picioare pe malul stăng, cu pădurea in spate, pare ireală. Un colţ de imagine rătăcită, care nu cadrează cu restul peisajului. De jur-imprejur, case de vacanţă ridicate de procopsiţii zonei, ziduri vopsite chicios, in albastru şi verde, opulenţă şi trivialitate.

Pe malul dinspre satul nou, aproape de apă, preotul incearcă să ne descrie cum arăta locul acum 45 de ani. „Vedeţi, acolo, intre sălciile acelea, mai la dreapta, acolo era biserica.” Nu văd nimic, numai umbra dealurilor din jur pe oglinda apei. Cred ceea ce mi se spune. Nu am amintirile lui, să pot vedea in adăncul unei ape. Şi nu am, poate, nici indeajuns de multă credinţă ca să pot umbla, doar cu vederea sufletului, prin bisericile de sub ape. Doar preotul le vede şi se apropie de apă cu chipul luminat, ca şi cănd ar implini o liturghie…

Blestemul acestor locuri

Unii cred că Lacul Cinciş e blestemat. Că cei care se ineacă aici nu mai ies niciodată la suprafaţă. „Unii ies, alţii ba, spune preotul. Dacă sunt prinşi in măl sau in gurile peştilor, n-au cum să mai iasă…” In martie anul trecut, aici s-a inecat un băieţel de 13 ani, Paul Cristian Bărnă. Era la un antrenament de rutină, pentru campionatele naţionale de caiac-canoe, cănd pe lac s-a iscat o furtună din senin, care l-a răsturnat. Nu avea vestă de salvare… Trupul copilului nu a mai fost găsit. Pe mal, in dreptul locului unde se presupune că s-a inecat, bunicul lui a pus o cruce. Alţii cred că locul pe care au fost duşi strămutaţii este blestemat… In aceeaşi perioadă in care părinţii lui Paul işi căutau copilul in adăncuri, dealul Iuba a luat-o la vale, cu sat cu tot. Au fost afectate opt gospodării. Două din ele, a lui Ioachim Vlad (71 de ani) şi a Mariei Sălăşan (74 de ani) au fost grav avariate. Strămutaţi pentru a doua oară in viaţa lor, oamenii s-au inghesuit in containere. Aici stau şi acum, la un an de-atunci. Primăria din comuna Telicu Inferior le-a ridicat două case in curtea şcolii. Una lăngă alta, fără nici un petic de curte, imobilele au căte-o cameră, baie şi bucătărie. Garsoniere cu termopan. Nu sunt incă bune de locuit, aşa că sinistraţii işi duc viaţa in conti-nuare evacuaţi la container…

Urme arheologice

In prima vatră a satului Cinciş, Silişte (cuvănt de origine slavonă, care inseamnă „loc unde au fost aşezări omeneşti”), au fost descoperite unelte din comuna primitivă. Tot pe teritoriul Cincişului, in 1935, au fost găsite statui de piatră datănd din perioada daco-romană, reprezentănd un bărbat in togă şi două femei. Pe teritoriul bisericii şi in curtea şcolii, săpăturile au scos la iveală obiecte de ceramică din timpuri străvechi. Aceste situri arheologice sunt acum sub ape. In şcoala din satul vechi a fost amenajat un muzeu cu „(…) statui de piatră din epoca daco-romană, capete de statui, o răşniţă din aceeaşi epocă, cioburi de ceramică străveche a Mării Panonice, foraminiere şi radiolari aflaţi in stratul de argilă din albia Părăului Valea Limpede, o măsea de mamut in greutate de 5,50 kg, o colecţie de cochilii aflate in piatra din dealul Cornului, ciocane de piatră (unelte ale omului primitiv)”. In ’62, exponatele au fost duse in Deva şi Bucureşti. Biserica din Cinciş a ridicat insă un muzeu al satului şi speră să aducă acasă toate aceste dovezi istorice „strămutate”.

Viziunea lui Arsenie Boca

In aprilie 1952, pus in libertate de cei care-l inteminiţaseră la Canal, Părintele Arsenie Boca (1910-1989) se intoarce la Mănăstirea Prislop, aflată la căţiva kilometri de Cinciş. Preotul Oprea Crăciun povesteşte că, intr-una din zilele anului 1958, Părintele Arsenie Boca, intorcăndu-se pe jos spre mănăstire, prin valea Cernei, şi urcănd pe lăngă o biserică, a pus băta pe care o avea in măna stăngă la rădăcina unui copac şi a zis celor care-l insoţeau: „Pănă aici va fi apă in zona asta”. Lumea s-a mirat, insă peste numai patru ani s-au adeverit cele spuse de părintele vizionar. Strămutaţii sunt alt fel de sinistraţi. Nu voia lui Dumnezeu le-a schimbat viaţa, ci Partidul Comunist Romăn printr-o decizie. Luată de cei de sus, care-au nesocotit rănduiala lui Dumnezeu. Strămutaţii n-au cum să uite asta. Şi-au lăsat sub ape jumătate din viaţa lor. Amintirile. Şi bisericile, pe care n-au avut cum să le care cu spatele pe deal. Altarele au fost cumpărate de comunişti şi apoi distruse.

sursa: http://www.jurnalul.ro/stire-reportaj/sfintii-din-biserici-lasati-in-calea-apelor-94284.html

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: